Autorul zilei – 27 oct.

Sylvia Plath

SylviaPlath_2469087b

Părinții ei erau cadre didactice la Boston University. Tatăl ei, Otto Plath profesor universitar, a murit când ea avea 8 ani. Mama sa, Aurelia, a trebuit să o crească singură, împreună cu fratele ei mai mic. Poeta i-a dedicat poemul Daddy.

Talentul literar al Sylviei s-a făcut remarcat de timpuriu, prima poezie fiindu-i publicată la vârsta de opt ani.

În vara anului 1953 se înscrie la o colaborare voluntară de patru săptămâni la revista de modă Mademoiselle” din New York. La întoarcerea la mama sa, la Wellesley, Massachusetts, află că, în ciuda speranțelor care i se dădusră, i-a fost refuzat un curs de vară laHarvard, condus de celebrul scriitor Frank O’Connor (1903 – 1966).

Disperată, tânăra de 21 de ani s-a dus la mormântul tatălui său și a înghițit 50 de tablete de somnifer, cu intenția de a se sinucide, dar este găsită după trei zile în pivniță și este salvată de la moarte. Psihiatra Dr. Ruth Beuscher reușește să o scoată pe Sylvia Plath din starea de depresie profundă, putând astfel să-și continue studiile.

A absolvit Smith College în 1955 cu summa cum laude și a plecat în Anglia, la Cambridge, cu o bursă Fulbright unde, între 1955-1957 a urmat studiile la Newnham College. Acolo l-a cunoscut pe poetul britanic Ted Hughes, care era cu 2 ani mai mare decât ea, cu care s-a căsătorit în iunie 1956.

După o nouă consultație la Dr. Ruth Beuschers, în 1958, se încheie pentru ea cariera pedagogică începută între timp în SUA, și Sylvia Plath se decide să urmeze o carieră de scriitoare liber profesionistă. În decembrie 1959 se întoarce cu soțul său la Londra, unde naște în aprilie 1960 o fiică și în ianuarie 1962 un fiu.

Urmează despărțirea de Ted Hughes, care începuse să o înșele cu scriitoarea Assia Wellvill. Sylvia se scula în fiecare dimineață la ora 4 pentru a avea suficient timp să scrie.

La începutul anului 1963 când, sub pseudonimul Victoria Lucas, i-a apărut romanul autobiografic „The Bell Jar”, care nara despre un coleg al său care s-a sinucis, situația Sylviei era disperată. Mariajul îi esuașe, ea și copiii erau măcinați de boală și, locuind într-un apartament neîncălzit, aveau de înfruntat cea mai cruntă iarnă a secolului. În zorii zilei de 11 februarie 1963, la Londra, s-a sinucis dând drumul la gazele de la mașina de gătit, în timp ce copiii săi dormeau în camera alăturată. Un critic afirma că sinuciderea ei a fost, pentru ea, un act pozitiv, un „refuz de a colabora” cu o lume pe care nu o putea accepta.

În anul 1981 a apărut volumul Collected Poems, iar în 1982, Sylvia Plath a primit, postum, Premiul Pulitzer pentru acest volum. În anul 2002 s-au început filmările pentru filmul artistic „Sylvia”, în regia lui Christine Jeffs, având în rolul principal pe Gwyneth Paltrow. Filmările au durat peste zece săptămâni, în Londra, Cornwall și Noua Zeelandă.

Insomniac

by Sylvia Plath

 

The night is only a sort of carbon paper,

Blueblack, with the much-poked periods of stars

Letting in the light, peephole after peephole —

A bonewhite light, like death, behind all things.

Under the eyes of the stars and the moon’s rictus

He suffers his desert pillow, sleeplessness

Stretching its fine, irritating sand in all directions.

 

Over and over the old, granular movie

Exposes embarrassments–the mizzling days

Of childhood and adolescence, sticky with dreams,

Parental faces on tall stalks, alternately stern and tearful,

A garden of buggy rose that made him cry.

His forehead is bumpy as a sack of rocks.

Memories jostle each other for face-room like obsolete film stars.

 

He is immune to pills: red, purple, blue —

How they lit the tedium of the protracted evening!

Those sugary planets whose influence won for him

A life baptized in no-life for a while,

And the sweet, drugged waking of a forgetful baby.

Now the pills are worn-out and silly, like classical gods.

Their poppy-sleepy colors do him no good.

 

His head is a little interior of grey mirrors.

Each gesture flees immediately down an alley

Of diminishing perspectives, and its significance

Drains like water out the hole at the far end.

He lives without privacy in a lidless room,

The bald slots of his eyes stiffened wide-open

On the incessant heat-lightning flicker of situations.

 

Nightlong, in the granite yard, invisible cats

Have been howling like women, or damaged instruments.

Already he can feel daylight, his white disease,

Creeping up with her hatful of trivial repetitions.

The city is a map of cheerful twitters now,

And everywhere people, eyes mica-silver and blank,

Are riding to work in rows, as if recently brainwashed.